Poveste cu maci

de Adria Martin



Cand l-a cunoscut

Purta pe tample si glezne

Florile rosii, de maci,

Ale durerii.

Astepta adierile timpului

Sa I le vindece,

Incet… incet,

Stiind ca numai noaptea,

Somnul si timpul

Tamaduiesc cu adevarat.

Dar aparu de nicaieri el

Si grijuliu le vindeca prematur

Una, cate una…
Cand le stranse pe toate

Le arunca in mare

Ca pe o urna cu cenusa

Unui trecut in care el

Nu fusese…in viata ei.

Il intreba de ce face asta

Pentru ea.

O iubea. O iubea

Cum nu mai iubise in viata lui.

Avea nevoie de iubirea ei.

Se iubea pe sine mult mai mult

De cand o iubea pe ea.

Indragostindu-se de ea

Se indragostise, de fapt,

Pentru prima data, de sine,

Un sine cum nu cunoscuse,

Un sine bun si darnic,

Frumos si grijuliu,

Protector si alinator.

Se uita in oglinda si

Fata, ochii lui erau altfel!

Straluceau!

Ca si cum erau luminati

De dinauntru!

In lumea asta numai ea

Reusise sa faca asta din el…

Cum sa n-o iubeasca!?

Doar ca…

Incet, incet, incepu si el

Sa-i creasca  noi maci pe tample,

Pe glezne..Unul cate unul…

 

Poate ca doar vindecase

Locul pentru a-si asterne

Pe trupul ei macii lui,

Doar ai lui, proapspeti,

De durere.

Era gelos.
Ea trebuia sa fie doar a lui.

Si n-ar fi suportat

In ruptul capului

Sa-i vada

Ranile facute

De un altul.


Toronto

July 28, 2010

(un fel de traducere

dupa o poezie de-a mea

in engleza)


© 2010 adria (All rights reserved)


Home


Inapoi la pagina cu poezii in limba romana

Comments