Cum am murit un pic

Eram la munte, abia ajunsesem la strabunicii sotului care locuiau la munte. Cand am ajuns am constatat ca desi venisem si eu de pe drum, ca sotul meu, toti asteptau de la mine sa ma dau peste cap de trei ori si sa apara bucatele pe masa. Ori eu simteam nevoia sa imi trag sufletul mai intai si sa ma reorientez in spatiu cumva, sa scot ce adusesem prin genti si sacose, sa ma orientez prin bucataria rudimentara a bunicii sotului...Deci puteam eu sa renunt la trasul sufletului si sa ma apuc direct de dat peste cap si de 10 ori, nu de trei si n-aveam cum sa incropesc ceva rapid pentru cinci persoane! Asa ca l-am rugat pe sot sa ma ajute si sa scoata si el din sacose cate ceva. El mi-a spus ca el si-a facut treaba deja, ca ne-a adus aici (ca a condus), restul e treaba mea. Mi s-a urcat instantaneu sangele in cap. Pai eu vroiam sa fiu linistita la mine acasa la ora asta! Cine m-a tarat la bunicii lui?! Si daca tot plecam undeva din Bucuresti, sa fi plecat la Sinaia cateva zile! Sau oriunde! Nu intr-un catun de munte unde sa iei totul din Bucuresti cu tine, pentru cateva zile, sa gatesti in conditii austere de munte pentru cinci persoane...Si tot cortegiul de chestii negative de concediu la tara! Si i-am spus frumos ca in acest caz (nu vrea sa ma ajute), ma voi odihni mai intai. S-a enervat si a plecat acasa, la Bucuresti, lasandu-ne pe mine si fiu la bunicii lui! Bunica, vazand ca am indraznit sa ii confrunt mandrete de nepot mi-a spus " mai bine nu mai veneati decat sa va certati aici". Asa ca imagineaza-ti ce fericita eram sa fiu nevoita sa petrec acea noapte la niste bunici ostili cu mine, unde nici n-am vrut sa vin. Am acceptat sa vin sa petreaca sotul si fiul cateva zile cu bunicii si strabunicii si acum ma vedeam nevoita sa fiu tratata ca si cum mie mi s-a facut un favor ca am fost adusa aici. Se facuse seara si era vremea sa il culc pe fiul meu. Intr-o camera rece, de munte, intr-un asternut probabil nefolosit de ani buni sau macar cateva luni. M-am asezat in pat cu fiul care avea atunci patru sau cinci ani. Stateam cu fata in sus si cu ochii inchisi. Eram in stanga fiului meu. Dintr-odata realizez ca sunt undeva deasupra trupului meu. Ca am murit! Adica de ce sa fi murit?! Nu mi-a fost rau, nu am luat vreun medicament, n-am baut ceva, ce sa se fi intamplat cu mine?! Da, ma certasem cu sotul un pic, mare scofala, pana la urma. Il cunosteam, pleaca spre Bucuresti, poate chiar ajungea acolo si vendea inapoi dupa noi. Asta nu era motiv sa mor! Dar de ce nu mai eram in trup...era clar ca nu mai sunt jos, acolo, langa fiul meu! Si brusc m-am simtit atrasa cumva ca de un magnet, in sus undeva...la un moment dat am simtit, fara sa fi ajuns clar undeva, o fericire fara margini si fara posibilitatea de a fi redata in cuvinte. Imagineaza-ti cel mai fericit moment al vietii tale. Mai stii care a fost? Incearca sa-l readuci in prezent daca poti...Apoi creste aceasta fericire de 1000 de ori ca intensitate! Ai reusit? Acum creste-l de inca 1000 de ori! Si de inca 10 ori 1000 de ori. Si tot nu se apropie macar de ce am simtit! Un amestec de iubire infinita, de beatitudine, pace, armonie, intelegere pentru tot, acceptare...toate la un loc si multe cuvinte ar putea curge spre tine in mintea mea pentru cateva zile, dar tot n-ar putea reda starea aia. Eram ca un bebelus care dintr-odata a fost dezbracat si e fericit si da din picioruse in culmea extazului! Privirea aia fericita a copilului eliberat de scutecul stramt era si in sufletului meu, eliberat pe neasteptate de scutecul stramt al materiei! Am inceput sa ma intreb ce-o sa faca sotul fara mine, daca am murit acum. Si din neant mi s-a derulat un film in fast forward despre cum va fi viata lui fara mine si m-am linistit. Ar fi fost bine si fara mine. Apoi m-am gandit la ai mei. Saracii, ce tragedie sa-si ingroape fiica! Unica fiica...Dar iar a aparul un filmulet si am vazut tot, ar fi fost si ei impacati cu asta si ar fi trait cu dorul, dar ar fi fost ok, in final. M-am acomodat foarte repede la comunicarea telepatica infiripata ad-hoc intre mine si....Intre mine si cine, la o adica?! Cine imi raspundea, de fapt?! Si tot telepatic mi s-a spus ca sunt conectata la o baza de date universala. Nu eram eu speciala, asa functioneaza lucrurile pe sus prin cerurile vizitate de mine. Impropriu spus, ca nu vedeam, nici un cer, eram...ca si suspendata intr-un eter cumva. Nu mai era lumina, dar nici intuneric, Lumina a fost poate doar cand am fost atrasa in sus ca un magnet, dar trecusem de ea. Si orice as fi vrut sa intreb… de fapt orice intrebare se forma in capul meu primeam raspunsul telepatic instantaneu! Intr-un final, ca mama, fireste, m-am intrebat cum va fi viata fiului meu fara mine langa el, acolo pe pamant! Doar ca intrebarea asta a fost ceva mai complicata decat o intrebare, era o intrebare, dar impregnate de un fel de egoism in mine de nerecunoscut! Mai ales cand era vorba de fiul meu! N-as fi vrut pentru nimic si nimeni in lume sa ma intorc, dar totusi ma gandeam la fiul meu si-as fi vrut sa vad tot asa, un filmuletz in fast forward cu viata lui, din care sa inteleg ca el va fi bine si fara mine...ca va fi crescut de bunica lui din partea tatalui...Si m-ar fi ingrozit ideea sa nu imi cresc eu copilul, sa-i insuflu filosofia mea de viata, valorile mele, credinta mea in nemuriea sufletului si alte credinte de-ale mele si familiei mele. Asteptam filmuletul si in loc de filmulet, zdrang! Am fost aruncata parca inapoi in trup, fara sa se fi folosit vreo forta asupra mea, doar ca senzatia de intrare a fost ingrozitoare, fizic vorbind, dar si ca diferenta de la o stare de beatitudine la una de tintuire in limitarile unui trup de carne. Imi iubeam trupul, nu asta era o problema, ci faptul ca nu ma mai lasa sa plutesc, ca fiind in trup trebuia sa fiu legata de doua picioare pentru deplasare, de gravitatie, de necesitatile unui trup, etc. Dureaza mult sa scriu aceste cuvinte, dar de fapt toate se derulau in capul meu cu o repeziciune uimitoare! M-am uitat la fiul meu, dormea. M-am ridicat, am iesit afara in speranta sa fiu singura, dar sa nu fiu nici singura, pentru ca imi era urat sa fiu in curtea aia straina pe intuneric, insa nici n-as fi vrut sa ma intalnesc cu buncii, sa imi tulbure mintea pentru ca tot ce vroiam era sa ma pot gandi la ce tocmai se intamplase. De ce mie? De ce acum? De ce aici? Ani de zile am cautat raspunsul. Si-apoi nu l-am mai cautat. Pentru ca am invatat sa iau lucrurile asa cum sunt, fara raspunsuri, ele pot veni mai tarziu sau nicidoata, dar asta nu schimba cu nimic ce am trait. Doar mintea mea, ego-ul meu vor cu tarie sa gaseasca raspunsuri. Si cu ce schimba, de fapt, raspunsul ce s-a intamplat?! Pentru ca e tot un raspuns fabricat poate de mintea mea, sa ma satisfaca sau un raspuns filtrat de mintea mea sa intre in tiparele acceptabile de logica si sens. Am o vaga banuiala ca revenirea mea are legatura cu fiul meu...fie ca am fost trimisa inapoi pentru a ma ocupa de el, fie ca gandurle mele au determinat trimiterea inapoi, ele fiind considerate ca o exprimare a liberului arbitru. Cu alte cuvinte gandul meu de a fi o prezenta vie in educatia fiului meu a avut puterea de decizie. Desi erau, la o adica, doar ca niste pareri, ipoteze, puneri in balanta, nu decizii, acele dezbateri rapide din mintea mea referitoare la viitorul fiului meu. Eu n-am decis sa ma intorc pentru ca in ruptul capului n-as fi vrut sa o fac! Apoi, dupa acest eveniment aveam asa, mici inspiratii sau revelatii, cum ar fi, stiam ceva fara sa pot explica de unde stiu si cum, pentru ca multe pareau absurde sau parea absurd sa se poata intampla. De exemplu, mi s-a spus ca inca isi amintesc de mine colegii meu de serviciu. Eram cea mai tanara de acolo si toti ma mentorau intr-un fel sau altul. Ca si cum simteau nevoia sa ma invete toti ceva, sa ma ajute, sa ma puna pe calea ce buna. Nu ca as fi fost pe cea rea, dar eram considerata, pesemne, cruda inca. Si intr-o zi, in cea ma lucie saracie de pe vremea lui Ceausescu, le-am spus: intr-o dimineata, va veti trezi si veti gasi totul ca in occident, magazine, mall-uri, toate produsele visate intocmai ca prin strainatate. Dar va veti uita in vitrina si nu va veti permite sa le cumparati. Toti au ras, ca nu se poate asta, ca suntem o tara comunista doar, ca nu se poate sub Ceausescu...Si a venit in scurt timp Revolutia. Daca ma intrebau de unde stiam si cum am putut prevesti asta, n-as fi putut sa spun. Si de multe ori am fost intebata, in urma unor afirmatii pe care le-am facut sau in urma unor judecati si concluzii care pareau cu totul altfel, ca niste solutii proaspete sau salvatoare: de unde stii asta?! Si le raspundeam simplu: habar n-am! Nu stiu de unde stiu. Insa nu mi se intampla des, prea des incat sa-mi tulbure viata. Si apoi, m-am mai obisnuit cu aceste lucruri. Poate ca cineva se foloseste de mine ca de un canal?! Poate ceva din circuitele de prin creierul meu au ramas conectate la baza aia de date...Nu stiu. Ce stiu singur, este ca viata mea nu a mai fost niciodata la fel de atunci. M-am schimbat radical si in profunzime, desi aveam un fond pronutat spiritual din educatia spirituala facuta de bunica si prin alte intamplari de viata. Nu imi mai e frica de moarte, nu mai privesc moartea ca pe o tragedie umana, ci ca pe o piatra de hotar de pe marginea drumului unui suflet. SI am mai observat ceva. De atunci mi se ghideaza lectura, simt cumva in mine ca si cum cineva deja mi-a spus, fara sa aud o voce sau ceva..citeste aia sau aia. Cand mi se ofera o carte sau articol, simt imediat daca e pentru mine de citit atunci sau e ceva ce va veni din nou in atentia mea mai tarziu. Sau poate doar trebuie sa stiu ca exista acea carte sau articol/video pentru ca imi va trebui mai tarziu. Sa dau si un exemplu. Eram in Bucuresti, la Universitate si priveam la niste tarabe cu carti, in idea sa imi aleg una. Dar ce carte sa aleg? Vanzatoarea se dusese la alta taraba (de fapt, erau mese pliante) sa vorbeasca ceva cu acea vanzatoare. Pentru a vedea mai bine cartile, eu eram la un pas in spatele tarabei cu carti, sa le pot vedea pe toate. In timp ce le analizam eu dupa titlu, aspect, autor…Una din carti care era sprijinita de un teanc de carti cade spre mine. Am luat-o ca pe un semn, fireste! Era cartea “Karma pura” a lui Lazarev. Repet, in fata mea erau doar o masa si niste carti. Cine a doborat cartea aia?! Si de ce n-a doborat o carte de poezii, de exemplu?!  

Alt lucru care e demn de mentionat e ca atunci cand ma angajez intr-o discutie, cand cineva vine la mine cu probleme mari sufletesti, habar n-am ce sa spun, ce sa cred despre situatia respectiva, care, de cele mai multe ori, e inedita. Si simt ca ceva, cumva, telepatic imi da solutii, idei, indrumari sa pot ajuta acea persoana. La sfarsit ,multe persoane imi multumesc si-mi spun ca se simt mult mai bine. Ori eu nu am cum sa iau credit pentru asta, stiu bine ca nu e meritul meu, ci ca sprijinul a venit din afara mea cumva, poate de la baza de date, poate de la un inger al meu sau chiar al persoanei in cauza..Cine stie? Cum spuneam, am invatat sa traiesc si fara raspunsuri. Am mai observat si alte lucruri, unii le-ar spune abilitati, altii talent, altii insusiri, inzestrari, nu conteaza, oricum le-am spune, evenimentul de la munte s-a grefat asa de tare in fibra fiintei mele incat nu stiu daca m-as fi dezvoltat oricum in unele privinte, evoluand firesc spiritual, fara acel eveniment. De exemplu...iubesc soarele si nu functionez optim fara el. Ma uit pe geam, privesc la natura mohorata si-mi exprim dorinta sa apara soarele sau sa stea vantul sau sa stea ploaia. Nu ma rog, nu meditez, e doar un gand ca o sageata! Si in cele mai multe cazuri, realizez surprinsa ca s-a si intamplat! Ori asta nu o pot atribui evenimentului pentru ca nu stiu daca nu e cumva legea atractiei, combinata cu puterea mintii si atitudinea mea de incluziune in natura, omenire si Univers. Deci, daca m-ar intreba cineva ce am "capatat", cu ce "m-am ales" din moartea de la munte, n-as putea vorbi prea multe fara sa par stranie celor care au mai putina credinta in abilitatile lor naturale, plantate in ei de divinitate. Ce pot eu si ce mi se intampla mie, e valabil pentru orice om. Doar ca nu orice om va crede ce va vedea. Sau..a vazut deja si n-are curaj sa vorbeasca despre asta intr-o lume ahtiata dupa material si explicatii logice. De exemplu, iubirea nu e deloc logica. Si nu putem nega existenta ei. Nasterea nu e deloc logica sau nu poate fi explicata stiintific. Si totusi exista. La fel e si moartea. Ea exista indiferent de capacitatea noastra de a-i asocia o explicatie stiintifica sau cat de cat logica acestui fenomen. Trebuie sa experimentezi ca sa poti intelege. Si mai presus de toate, trebuie sa crezi. Sa crezi chiar si atunci cand nu poti intelege.

Gabriela, Toronto Martie 5 2017


© 2017 adria (All rights reserved)

Comments