Dovezi ca exista viata dupa moarte




Exista viata dupa moarte!

Nu mai am nici o indoiala….

 

Citeam de curand pe un blog despre mama unei fete si ce i-a spus acesteia inainte sa moara. Apoi…ce i-a spus dupa ce-a murit….SI ma gandeam..daca ar citi cineva ce-a scris fata asta, ar spune, poate, ca saraca, de durere, nu mai stie ce spune…Dar…

Confirm ca si mie mi-a  "vorbit" mama dupa ce murit. Telepatic, cumva. Si nu e imaginatie. Mama era o  cocheta. Si stiam ca am o sarcina tare grea sa o imbrac asa cum ar fi vrut ea sa fie pe ultimul ei drum pamantean. Am plecat cu o verisoara la cumparaturi...impartisem banii pt inmormantare pe caprarii, atat pentru preot, atat pentru gropari, atat pentru pomana, atat pentru prosoape, etc. Grea munca....Eu nu facusem in viata mea asa ceva! De unde sa stiu eu sa fac o inmormantare?! Dar cu mama nu te puneai..asa ca picase in sarcina mea sa fiu maestru de ceremonii. Toti asteptau porunca mea, saracii, vroiau sa faca, sa ajute, dar nu stiau ce e de facut..Si neavand incotro, iata-ma sefa de inmormantare, in conditiile in care eu nu vroiam sa vad pe absolut  nimeni, vroiam doar sa ma lase toti in pace sa plang, sa urlu de durere, sa o rog pe mama sa ma ia cu ea! Sa-l cert pe Dzeu ca  mi-a luat-o! Cum as putea sa traiesc eu fara mama?! Pur si simplu eram debusolata, ravasita si in plus, toti trageau de mine..sa le spun ce sa faca. Ce sa faca? Habar n-am! Mama mea era o haioasa (ca si tata, se potriveau!) si am constatat ca nu si-a pierdut simtul umorului nici cand s-a dezbracat de trup. I-am spus  (intr-o doara-de parca nu stiam ca a murit!)..mama, tu m-ai bagat in asta, asa ca descurca-ma!

Si cand m-am dus la cumparaturi pentru hainele ei…pur si simplu imi spunea telepatic ce doreste, ce ii place, etc. Ramasese, imi spusese…nici nu stiu cum sa ma exprim..sa ii iau ceva gri de imbracat. I se parea o culoare eleganta si mama tinea intotdeauna la cum se prezenta in fata lumii. La un moment dat, vazand ce preturi mari sunt la sacouri si fuste (deux pieces), ma gandesc eu: “mama, dar sunt prea scumpe, ce-o sa fac acum?”. Si la cativa pasi mai incolo vad o rochie gri, cu sacou. Dar sacoul era, nu separat, ci parte din rochie! Avea guler de sacou cusut, buzunare si tot. Ce mai, era un deux pieces facut dintr-o bucata (stiu ca suna aiurea!). Dar era gri si mama a spus: “asta e!”.

Apoi am fost sa cautam pantofi, a spus negri sau gri cu toculet mic, preferabil orthopedic. Ok. Cautam pantofi atunci. Vad o pereche negri..si zice (telepatic!), astia sunt!. Ooops, dar erau cam scumpi…Nu ca mama nu  merita, merita si pantofi de 5000 de dolari, doar ca nu stiu din ce as mai fi cumparat restul, prosoape, batiste, toca ei cu voal (asa i-a placut candva si I se parea potrivita de inmormantare) si manusi negre, preferabil de dantela. Dau sa ii cumpar si vad ca au o mica zgarietura pe piele, spre calcai. In acel moment, verisoara intervine:

-          Stii, nu vreau sa fi rea, dar pantofii astia sunt foarte scumpi. Totusi, o inmormantezi doar cu ei…hai sa vedem daca gasim altii mai ieftini si daca nu gasim, ne intoarcem aici.

Vazand cu ce repeziciune se dusesera deja atatia bani de la vestea mortii mamei, m-am gandit ca e intelept sa fiu cumpatata…sa ascult de verisoara si sa mai caut. Totusi, i-am spus verisoarei, n-am de gand sa fac compromisuri  mari, stiu dorinta mamei si n-o voi incalca. Mama va iesi din scena vietii asa cum isi va dori..cu ce isi va dori sa fie imbracata pentru ultima reprezentatie…Ea merita orice! A fost o femeie, mama si sotie… namaipome…nita..sau nite..ca erau trei intr-una! Dup ace am cautat in sus si-n jos ceva de incaltat, am constatat ca atunci cand ne placea ceva, nu aveau numarul ei. Si-am fost nevoite sa ne intoarcem la pantofii cei dintai..simpli, eleganti…decenti. Dar scumpi…Ne intoarcem si ii spun vanzatoarei:

-          As dori o pereche de pantofi numarul 39 ca acestia, dar nu acestia, ca au un  mic defect, uitati..Si ii arat defectul.

Imi zambeste si spune ca ii pare rau, dar e singura pereche. E clar! Mama…asta e mana mamei..e stilul ei sa ne forteze sa luam ce vrea ea! Zambesc…Mama era o haioasa…Si foarte determinate cand vroia ea ceva…cand vroia ceva..nimic nu-I statea in cale, mai ales bietul tata…Saracul, ce facuse el sa se procopseasca cu asa sotie..frumoasa, desteapta…dar nesupusa…Uneori cred ca il exaspera, el fiind oltean…

Evident ca am luat pantofii. Erau ai ei. Deci aveam rochitza si pantofii pana acum. Sa mergem mai departe dupa un furou:

Aparusera pe atunci niste furouri de bumbac. Mama nu se dadea in vant dupa sintetic…asa ca de bumbac ar fi fost bine sa gasim. Si am cutreierat in lung si-l lat, gaseam masuri mari..sau din sintetic. La un moment dat gasim intr-adevar unul alb masura ei, expus pe un umeras. Cer un furou si mi se spune ca e ultimul, asa ca fie il iau pe cel expus, fie n-am ce sa mai iau…Alta dandana acum! Zic..hai..il iau si-l spal, mare scofala…Macar e alb, de bumbac, frumos..si …este! In doua minute il am platit si in sacosa. Atunci intervine mama: “auzi…de cand ma stii tu pe mine murdara”! Eu nu vreau furoul asta murder. Du-te la tine la bloc, la parter si au acolo. Imi iei unul nou noutz si curat, din tipla! Ei bine, cum sa las furoul pe care abia il gasisem, cu chiu, cu vai, dupa alergatura pentru o voce din capul meu!? Dar as fi avut cosmaruri oricum daca nu urmam “vocea”, asa ca …

In drum spre casa ma opresc la magazinul cu pricina, ma uit prin magazin, nici vorba de furou alb de bumbac…

-          Buna ziua, stiti furourile alea din bumbac, cum au aparut acum, alea de pe la turci?! As vrea si eu unul si nu gasesc nicaieri…

-          A, alea?! Stati putin, ce numar doriti?

Si se duce in spate, dupa care apare zambind cu unul in tipla. Nu m-a taxat cu nimic in plus, sa zici c ail tinea dosit sa ia ciubuc. Deci mama..mama mea stia! Incredibil ce-am simtit atunci…si-acum, cand scriu, zambesc si plang..Pentru ca mama mea a fost un fenomen toata viata! Asa a rama si dupa ce-a iesit din scena vietii pamantene…Unica!

Apoi ne ducem pe Lipscani dupa toca si manusi de dantela neagra…asa spusese mama din capul meu..ca le gasim pe Lipscani. Erau  niste ateliere de croitorie de cand eram eu mica pe acolo. Or mai fi? Da, mai erau! Mama stia…Am intrat..nici vorba de toca si voal..manusi..da, erau ceva manusi…Si intreb vanzatoarea, care spune, da, avem trei  modele…si scoate dintr-un dulap sa imi aleg modelul. Am luat una pe care mama pusese ochii de cum o vazuse si-mi spuses: asta e!  Avea voal care fie se punea pe fatza, fie se ridica si parea ca un decor din toca. Nu stiam cum sant mainile mamei in starea actuala, asa ca am luat doua perechi de manusi, masuri diferite, sa vedem care s-or potrivi.

Am dus hainele la morga si ne-au adus-o imbracata, incaltata. Acasa urma sa-i punem manusile, pentru ca uitasem sa le punem in pachetul cu haine. Acum…cine sa-I puna manusile, cand mama era pe masa in sufragerie?! Ala eu, ala eu. Nimeni….Atunci fratele meu se ofera. Incearca el acolo si spune: “Nu pot, are mainile intepenite”. Atunci…am inteles! Nu-I placeau acele manusi. Le iau pe celelalte si ma adun (ce greu e sa faci asta!!! Sa-I pui manusile mamei tale adormite!) si ii iau mana in mana, in cealalta o manusa si mana mamei era moale, pufoasa, astfel ca am putut sa-I pun manusile fara nici cea mai mica problema…sa nu spun..rezistenta!

Daca inainte sa moara mama aveam asa o credinta ca sufletul nu moare…dupa ce a murit ea, am stiut ca sufletul nu moare! Se spune ca sufletul e in preajma casei si familiei in cele trei zile de pana la inmormantare, apoi cele 40 de zile colinda peste tot pe unde a trecut sau a trait. Nu stiu cum e pentru altii in asemenea momente triste, dar mama mea a fost mereu cu noi si ne-a spus, ca intotdeauna ce-I de facut. Ea ne descurca intotdeauna pe toti…

 

Toronto

9 iulie 2013

Comments